Suspendarea executării hotărârii Adunării Generale prevăzută de art. 133 din Legea nr.31/1900

Abstract:

Suspendarea executării dispozițiilor unei Adunări Generale  este extrem de importantă în ceea ce privește hotărările care se aplică deîndată  și care au ca efect în principal patrimoniul societății sau care se răsfrâng direct asupra activității societății.

Procedura ordonanței de suspendare  este reglementata de prevederile Legii nr.31/1990 cu raportare la cele ale Codului de procedura civila referitoare la ordonanta președințială, diferențele dintre cele două tipuri de acțiuni în justiție fiind reliefate în prezenta lucrare iar natura si caracterele acestei forme de ordonanțe președențiale ca și reglementarea in legea societăților comerciale fac din aceasta varietate una dintre puținele forme de acest fel pe care legiuitorul a înțeles să le reglementeze separat într-o lege specială.

Cuvinte cheie: suspendare, ordonanta președențială, societate

1.Caracterul procedurii.

Hotărârile atacate cu acțiune în anulare pot fi suspendate prin intermediul procedurii reglementate de art. 133 LSC, procedura aplicabilă fiind  cea a ordonanței președințiale de drept comun. Având în vedere aceste aspecte este imperios necesar ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii condițiilor de admisibilitate pentru ordonanța președințială, respectiv vremelnicia, neprejudecarea fondului și urgența.[1] Cu toate acestea unii autori[2] și unele instanțe de judecată[3] apreciază că cererea de suspendare trebuie să fie admisă ori de câte ori se face dovada introducerii acțiunii în anulare.

Interesant este faptul că jurisprudența interbelică consideră că nu este necesară dovada existenței pe rol a unei acțiuni în  nulitate la momentul depunerii la instanță a unei cereri de suspendare, care se soluționează pe cale de ordonanță președințială.[4]

 

 

2 Calitatea procesuală

Având în vedere natura cererii, aceea de ordonanță președințială, părțile sunt aceleași ca și în cererea principală, acțiunea în anulare. La momentul de față, în care calitatea procesuală pasivă în acțiunea în nulitatea hotărârilor adunării generale este în concordanță cu prevederile Legii nr. 31/1990, aparține societății comerciale este practic indubitabil ca și în ordonanța președințială societatea prin reprezentanții săi are calitate procesuală pasivă. Conform art. 70 societatea este reprezentată prin administratorii săi. Ipoteza care trebuie sa fie avută în vedere este aceea referitoare la situația când hotărârea este atacată de către toți administratorii ei. Legiuitorul prin art. 132 alin.(6) a prevăzut că societatea va fi reprezentată în justiție de persoana desemnată de președintele instanței dintre acționarii ei, care va îndeplini mandatul cu care a fost însărcinată până ce adunarea generală, convocată în acest scop, va alege altă persoană. Soluția care se impune în ceea ce privește reprezentarea societății, în condițiile dreptului comun, se face conform dispozițiilor art. 58 alin. (1) C.proc.civ, text legal care conferă instanței posibilitatea de a numi un curator special în caz de conflict de interese între reprezentat și reprezentant. Art.132 prevede aceeași soluție pentru acțiunea în anulare, însa textul în cauză nu poate fi aplicat prin analogie fiind practic de strictă interpretare, fiind o normă specială, conform regulii specilia generalibus non derogant.

Regulile de numire a reprezentantului societății urmează procedura necontencioasă. Astfel că, reclamantul care știe că se află într-o astfel de situație poate solicita președintelui instanței  sau judecătorului desemnat pentru primirea cererilor să facă această numire chiar de la introducerea cererii de ordonanță președințială.

În ceea ce privește intervenția în nume propriu apreciem că și practica judecătorească[5]consideră că nu este admisibilă o intervenție în nume propriu a creditorilor care au deschis calea opoziției. Această apreciere este temeinică și verosimilă numai în privința nulităților relative, iar nu și pentru situația în care se invoca nulitatea absolută.

3. Problematica cauțiunii

Conform art.133 alin. (2): ,,președintele, încuviintând suspendarea poate obliga pe reclamant la o cauțiune”. Redactarea textului legal lasă la latitudinea instanței de a aprecia dacă se impune necesitatea unei cauțiuni în privința unor astfel de cereri.

Aprecierile doctrinare sunt în sensul că depunerea cauțiunii ar trebui să fie dispusă ori de câte ori hotărârea atacată nu este contrară legii sau actului constitutiv, adică ilicitatea sau încălcarea actului constitutiv rezidă din însăși hotărârea atacată, fără a fi necesară administrarea altor probe.[6] Elementele necesare care trebuie luate în considerare în stabilirea cauțiunii sunt legate primordial de existența și nivelul prejudiciului pe care l-ar suferi societatea prin amânarea executării hotărârii atacate până la soluționarea cererii în nulitatea acesteia, întrucât destinația conferită cauțiunii este aceea de a asigura, cel puțin parțial, recuperarea prejudiciului.[7]

Instanța va trebui să manifeste prudențe în a stabili cuantumul cauțiunii, pentru a păstra un echilibru între riscul că o cauțiune să devină o modalitate de restricționare nejustificată a accesului reclamantului la obținerea suspendării solicitate și riscul ca stabilirea unei cauțiuni foarte reduse să deschidă calea abuzului de drept al reclamantului.[8]

În practică au fost invocate și anumite excepții de neconstituționalitate, însă Curtea Constituțională[9] a arătat că art.133 alin. (1) și (2) permite instanței de judecată ca, ținând seama de circumstanțele cauzei, să aprecieze asupra caracterului eventual și șicanatoriu al cererii de suspendare a hotărârii adunarii generale a acționarilor contestate să stabilească o cauțiune de natură să descurajeze cererile nefundamentate sau abuzive introduse cu rea-credintă. Depunerea cauțiunii reprezintă o garanție, în sensul că, în urma respingerii acțiunii în anulare a hotărârilor luate de adunarea generală a acționarilor, partea interesată va putea cere și obține despăgubiri pentru pagubele suferite datorită întârzierii executării hotărârii respective.

Introducerea unei noi cereri de suspendere apare ca împiedicată de formularea art. 133 alin. (1), care dispune că ,,odată cu intentarea acțiunii în anulare, reclamantul poate cere președintelui instanței suspendarea executării hotărârii atacate”. Așadar, textul de lege localizează temporar momentul introducerii cererii de suspendare, însă acest lucru este excesiv putând  să nu existe interes în suspendare la momentul depunerii acțiunii în anulare, urmând ca acceptarea să apară ulterior, odată cu primul act de executare a hotărârii adunării generale.

O altă problemă care se invește este aceea a autorității de lucru judecat a soluției pronunțate asupra primei cereri de suspendare formulate. Părerile discordante ale practicii au condus la apariția în jurisprudență a unor soluții în sensul anularii cererii pentru nedepunerea cauțiunii ceea ce conduce la admisibilitatea unei noi cereri de suspendare. În situația în care  se consideră că cererea trebuie să fie respinsă ca inadmisibilă pentru nedepunerea cauțiunii, există autoritate de lucru judecat întrucât în materia ordonanțelor președințiale autoritatea de lucru judecat este relativă, fiind circumstanțiată la situația în care împrejurările cauzei nu se schimbă. În ipoteza în care situația faptică se modifică considerăm că se poate include și posibilitatea reclamantului de a achita cauțiunea, instanța având posibilitatea sa aprecieze și implicit să soluționeze, fără a fi împiedicată de autoritatea de lucru judecat.

4. Competența și procedura de soluționare a cererii

Potrivit art. 998 C. proc.civ instanța competentă să judece ordonanța președințială este instanța competentă să se pronunțe  în prima instanță asupra fondului dreptului. În cazul de față, compentența asupra fondului acțiunii în nulitatea hotărârii adunării generale  revine tribunalului la secția specializată a profesioniștilor în a cărui rază teritorială îsi are sediul societatea a cărei hotărâre a adunării generale se cere a fi suspendată.

Competența instanțelor de judecată este exclusivă, cererile formulate pe calea ordonanței președințiale nefiind în genere susceptibile de a fi soluționate pe calea arbitrajului, cu atât mai mult cu cât cererea principală este ea însăși de competența exclusivă a instanței judecătorești.[10]

În ceea ce privește procedura de soluționare a cererii de suspendare, literatura de specialitate a apreciat că aceasta este una contencioasă, iar nu grațioasă.[11]

În măsura în care dispozițiile procedurale derogatorii ale Legii nr. 31/1990 nu dispun altfel procedura de soluționare este cea prevăzută de art. 997 C.p.c.și următoarele.

Având în vedere lipsa unui text de lege expres care să deroge de la dreptul comun în materia ordonanțelor președințiale cererea de suspendare va fi soluționată în sedință publică.

 

5. 5. Hotărârea instanței și calea de atac împotriva acesteia

În soluționarea ordonanței președințiale soluția pronunțată va fi cuprinsă într-o sentință, cererea fiind soluționată separat de cererea în anulare. Jurisprudența a relevat soluții referitoare la faptul că cererea de suspendare poate fi soluționată în același dosar cu cererea de nulitate a hotărârii adunării generale, fără a fi necesară pronunțarea unei încheieri de disjungere, iar denumirea hotărârii ca ,,încheiere” nu este de natură să atragă casarea acesteia.[12] Soluția pronunțată de instanța supremă nu are cum să se mențină datorită actualei reglementări a  dispozițiilor art. 133.

În ceea ce privește calea de atac împotriva ,,ordonanței  de suspendare se poate face recurs în termen de 5 zile de la pronunțare”. Prin sintagma ,,ordonanța de suspendare” se înțelege doar soluția de admitere a cererii de suspendare sau și cea de respingere a cererii de suspendare. Acest lucru a condus în practică la invocarea, în anumite instanțe a excepției de inadmisibilitatea recursului împotriva ordonanței președințiale prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acționarilor. În soluționarea excepției instanțele au o practică neunitară. Astfel, soluția a avut în vedere faptul că art. 133 alin. (3) LSC derogă de la dreptul comun, potrivit căruia atât reclamantul cât și pârâtul pot exercita calea de atac, indiferent dacă ordonanța a fost sau nu respinsă. Ca atare, aprecierea care trebuie să rezulte este că din moment ce legea specială prevede, în mod expres, că numai împotriva ordonanței prin care a fost admisă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acționarilor se poate formula recurs, nu mai este posibil să fie exercitată această cale de atac în cazul respingerii unei astfel de cereri. Alte instanțe au pronunțat soluții contrare, respeciv în sensul că poate fi atacată cu recurs și ordonanța prin care a fost respinsă cererea de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acționarilor.

Parchetul General, ca urmare a practicii neunitare, a formulat recurs în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acesteia în sensul de a se stabili că recursul formulat împotriva ordonanței președințiale prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispozițiilor unei hotărâri a adunării generale a acționarilor este inadmisibil. Prin Decizia nr. LXII(62) din 24 septembrie 2007[13]  s-a admis RIL-ul și au stabilit faptul că prevederile cuprinse în art. 133 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 se înterpretează în sensul că ordonanța președințială prin care s-a respins cererea de suspendare a executării dispozițiilor unei hotărâri a adunării generale a acționarilor poate fi atacată cu recurs. Motivarea instanței supreme  reține că prevederile art. 133 alin(3) nu pot conduce la restrângerea dreptului părții nemulțumite de a ataca hotărârea numai în situația admiterii cererii. Această mențiune cu carater restrictiv, privind posibilitatea atacării cu recurs a hotărârii de suspendare a executării, nu poate fi însă considerată limitativă câtă vreme ea ar  infirma principiul simetriei căilor de atac, specific dreptului nostru procesual. A restrânge dreptul părtii nemulțumite la posibilitatea exercitării căii de atac a recursului numai împotriva hotărârii de suspendare a executării ar însemna să se achieseze la încălcarea implicită a prevederilor  art. 21 si 129 din Constituție, referitoare la accesul liber la justiție si la folosirea căilor de atac. De altfel, o interpretare extensivă a dispozițiilor art. 133 alin. (3) din  Legea nr. 31/1990 , republicată, cu modificările ulterioare, este impusă mai ales de necesitatea egalitații de tratament față de părțile aflate în proces, în privința reglementărilor de drept comun în materia ordonanței președințiale, respectiv cele cuprinse în art. 998-999 din Codul de procedură civilă[14], permit tuturor părților aflate în litigiu să atace cu recurs ordonanța pronuțată în primă instanță, independent dacă prin aceasta se admite sau se respinge acțiunea introductivă[15].

Diferența fundamentală dintre termenul menționat de art. 133 alin. (3) și termenul ordonanței președințiale clasice este dat de curgerea acestuia, întrucât în cazul ordonanței președințiale clasice acesta curge de la pronunțare, dacă cererea a fost soluționată cu citarea părților, și de la comunicare, dacă a fost soluționată fără citarea părților, în cazul ordonanței președințiale de suspendare a executării hotărârii adunării generale a acționarilor termenul de recurs de 5 zile curge întotdeauna de la pronunțare.

Instanța supremă a reținut[16]că termenul de atac al hotărârii pronunțate în soluționarea cererii de suspendare ar fi diferit în funcție de soluția pronunțată de instanță, respectiv, dacă instanța respinge cererea de suspendare termenul va fi de 5 zile, întrucât art. 133 alin. (3) prevede expres: ,,ordonanța de suspendare”,  iar dacă instanța respinge cererea de suspendare, termenul va fi cel de drept comun, care este de 15 zile. În prezent, termenele nu sunt diferite, termenul fiind cel de drept comun de 5 zile, dar în privința momentului de la care curge acest termen, exprimarea Legii nr. 31/1990, care se referă numai la ,,ordonanța de suspendare”, nu și la ordonanța prin care s-a respins cererea de suspendare, lasă loc de intrepretare.

Menționăm că, în practica instanțelor judecătorești se consideră că nu este admisibilă formularea unei cereri de revizuire împotriva hotărârii pronunțate în recurs, pentru că această cale de atac nu ar fi admisibilă împotriva hotărârilor pronunțate în soluționarea unor cereri de ordonanță președințială[17].  Va fi însă posibilă formularea unei contestații în anulare.[18]

Concluzii.

Acțiunea având ca obiect supendarea efectelor hotărârii Adunării Generale este practic o formă specială de ordonanță președențială.

Caracterele specifice acestei proceduri se completează cu dreptul comun acolo unde procedura permite deoarece această formă a ordonanței președențiale comportă elementele prevăzute in art.133 neputănd practic să fie decât o ordonanță de suspendare care prin pipăirea fondului cauzei permite instanței de judecată să dispună o soluție vremelnică care va avea efecte restrănse ca durată in cazul admiterii, respectiv pănă la pronunțarea unei soluții în cererea de anulare.

Bibiliografie

Culegere de practică judiciară în materie comercială 2000-2001, p.224-225.

M.Scheaua, Legea societăților comerciale nr.31/1990, comentată și adnotată, Ed.All Beck, București, 2000.

C.A.Bucuresti, s. a-VI-a com., Decizia nr. 246R/19.07.2006, pronunțată în dosarul nr. 16821/3/2006 (nepublicată).

Curtea de Casație,  Secția a-III-a, Decizia nr. 612/1932 și nr. 277/1926, Practica judiciară în materie comercială, vol II, Ed.Lumina, Bucuresti, 1991.

R.R.D.A nr.5-6/2004.

Demetrescu, I.L.Georgescu, Codul Comercial Carol al- II- lea. Textul legii. Raportul Consiliului legislativ. Trimiteri la legislațiunea în vigoare. Comentariu, Ed.Cartea Românească, București, 1938.

R.D.C nr.1/1997

R.D.C nr.9/2002

[1] C.A București, s.com, Decizia nr. 365/2000, Culegere de practică judiciară în materie comercială 2000-2001, p.224-225. În această decizie  instanta a reținut că singura condiție necesară și suficientă pentru admiterea cererii de suspendare este existența unei acțiuni în anulare, nefiind necesar a se face dovada condițiilor prevăzute de art.581 C.proc.civ.

[2] M.Scheaua, Legea societăților comerciale nr.31/1990, comentată și adnotată, Ed.All Beck, București, 2000,p.297-298.

[3], C.A.Bucuresti, s. a-VI-a com., Decizia nr. 246R/19.07.2006, pronunțată în dosarul nr. 16821/3/2006 (nepublicată).

[4] Curtea de Casație,  Secția a-III-a, Decizia nr. 612/1932 și nr. 277/1926, Practica judiciară în materie comercială, vol II, Ed.Lumina, Bucuresti, 1991, p.111-113.

[5] C.A București, s.a-V-a com, Decizia nr. 899 din 22 mai 2003, R.R.D.A nr.5-6/2004, p.105-107.

[6] M.Scheaua,op.cit., p. 298.

[7] Demetrescu, I.L.Georgescu, Codul Comercial Carol al- II- lea. Textul legii. Raportul Consiliului legislativ. Trimiteri la legislațiunea în vigoare. Comentariu, Ed.Cartea Românească, București, 1938, p.169.

[8] C.Leaua,Societăți comerciale.Proceduri speciale,Ediția 2, Editura C.H.Beck, București 2009, p.197-198.

[9] Decizia Cuții Constituționale nr. 209 din 14 aprilie 2005 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.133 alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale- M.O. nr. 528 din 22 iunie 2005.

[10] C.A. București, Secția a-VI-a com, Sentința nr.165 din 30 iulie 2006, R.R.D.A nr.6/2007, p.77-83.

[11] I.L.Georgescu ,op.cit., vol II, p.460-461. În sens contrar a se vede Curtea de Casație, dec. din 10.07.1993, citata de I.L.Georgescu , op.cit., p 459-460.

[12] A se vedea C.S.J, s.com., dec. nr.128/1996, R.D.C nr.1/1997.

[13] I.C.C.J, Secțiile Unite, Decizia nr. 62 din 24 septembrie 2007, pronunțată în dosarul nr. 29/2007, M.O. nr. 276 din 8 aprilie 2008.

[14] n.a V.c.p.c

[15] art.582 alin.(1)(n.a.V.c.p.c

[16] C.S.J., dec.nr.679 din 5 februarie 2002, R.D.C nr.9/2002, p.185

[17] C.A.București, Secția a-V-a com, Decizia nr. 63 din 15 ianuarie 2007, pronunțată în dosarul nr. 8410/2/2006 (nepublicată).

[18] I.Les, Principii și instituții de drept procedural român, vol.I,II si III, Lumina Lex, București,1998 și 1999, p.91-92.