Natura juridică a termenului pentru desemnarea lichidatorului judiciar al societății dizolvate în temeiul art.237 din Legea nr.31/1990
- Considerații generale cu privire la cadrul legal
Lichidarea societăților comerciale reprezintă acea fază care succede dizolvării acestora, perioadă în care societatea în cauză nu mai poate desfășura operațiuni juridice, realizându-le pe cele existente. În această fază se încasează creanțele, se plătesc datoriile și, în final, se împarte asociaților activul net potrivit drepturilor care li se cuvin. Etapa presupune faptul că aceste operațiuni specifice sunt efectuate de lichidator, iar intervenția instanței de judecată are rol excepțional.
De regulă, lichidatorii sunt desemnați de către adunarea generală a asociaților/acționarilor. În societățile dizolvate mandatul administratorilor societari încetează, fiind înlocuiți cu lichidatorii. Lichidatorii, potrivit art. 72 din Legea societăților nr. 31/1990, republicată[1], au aceleași obligații ca și administratorii societari, fiind, practic, considerați mandatarii acesteia. Dispozițiile art. 255 din Legea nr. 31/1990 prevăd atribuțiile lichidatorilor[2].
Fundamentul juridic al raporturilor dintre lichidator și societatea dizolvată este contractul de mandat care se completează cu dispozițiile speciale ale Legii nr. 31/1990.
Cererea de desemnare a lichidatorului societății dizolvate implică analiza următoarelor dispoziții legale prevăzute la art. 237 alin. (7) și (8) din Legea nr. 31/1990:
„(7) Rezoluțiile pronunțate în condițiile alin. (6) se comunică electronic lichidatorului numit, se publică pe pagina de internet a Oficiului Național al Registrului Comerțului şi pe portalul de servicii on-line al acestuia şi se înregistrează în registrul comerțului. În exercitarea atribuțiilor sale de lichidare, atunci când lichidatorul este numit de către Oficiul Național al Registrului Comerțului, la cererea oricărei persoane interesate, acesta este scutit de orice taxă, tarif, comision, taxă judiciară de timbru şi altele asemenea.
(8) Dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de dizolvare nu s-a formulat nicio cerere de numire a lichidatorului potrivit prevederilor alin. (6), Oficiul Național al Registrului Comerțului sau orice persoană interesată poate solicita tribunalului radierea societății din registrul comerțului”[3].
Astfel, orice persoană interesată, potrivit alin. (8) din art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, poate solicita tribunalului radierea societății din registrul comerțului, dacă în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de dizolvare nu s-a formulat nicio cerere de numire a lichidatorului. Cu toate acestea, doar reprezentantul legal al persoanei juridice are obligația depunerii cererii de înregistrare în registrul comerțului a mențiunii privind lichidatorul în termen de 6 luni de la desemnarea acestuia.
Diferența fundamentală dintre natura juridică a termenului de 3 luni și a termenului de 6 luni privind depunerea cererii de înregistrare a mențiunii, referitoare la numirea lichidatorilor, constă în aceea că termenul de 3 luni este un termen de prescripție, iar cel de 6 luni de decădere.
Termenul de prescripție este supus suspendării sau întreruperii, precum și repunerii în termen, spre deosebire de cel al decăderii[4] care nu are același regim juridic. În materia analizată doctrina și jurisprudența în mod unanim au stabilit natura termenului de 3 luni ca fiind de prescripție[5].
Ceea ce este extrem de benefic este faptul că termenul este unul de drept procesual, astfel încât se calculează pe zile libere.
- Jurisprudență în domeniu
Natura juridică termenului de 3 luni a suscitat interesul practicienilor și teoreticienilor dreptului, astfel că se impune a se preciza dacă acesta este unul de prescripție sau de decădere.
Practica generalizată a instanțelor de judecată în domeniu este constantă în sensul aprecierii termenului de 3 luni, prevăzut de textele legale enunțate, respectiv art. 237 alin. (7) și (8) din Legea nr. 31/1990, republicată, ca fiind un termen de prescripție.
Întrucât nu are valoarea unui termen de decădere, termenul de 3 luni presupune sancțiunile impuse de instituția prescripției având un regim derogator ca termen special.
Doctrina de specialitate, în concordanță cu practica, definește prescripția ca mijloc de stingere a obligațiilor și a acțiunilor, determinat de un interes de ordine publică și de stabilitate socială, astfel încât situațiile de fapt, stabilite anterior, să nu mai poată fi schimbate. Ea apare ca o sancțiune a creditorului nediligent, care a lăsat mai mult timp să treacă̆, fără a-și valorifica dreptul subiectiv[6].
În reglementarea actuală, prin sintagma „drept material la acțiune” se înțelege, conform alin. (2) al art. 2500 C.civ., „dreptul de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice, să execute o anumită prestație, să respecte o anumită situație juridică sau să suporte orice altă sancțiune civilă, după caz”.
Așa cum rezultă din norma analizată, ceea ce se stinge prin prescripție este doar dreptul material la acțiune, adică dreptul de a obține sancționarea pârâtului, nu și dreptul subiectiv însuși și nici dreptul procesual la acțiune, înțeles ca posibilitatea titularului de a se adresa instanței de judecată, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepții, de a exercita căile legale de atac, de a solicita punerea în executare a hotărârii judecătorești. Stingerea dreptului material la acțiune nu atrage și stingerea dreptului procesual la acțiune, titularul dreptului subiectiv civil putând sesiza instanța și după împlinirea termenului de prescripție, ceea ce echivalează̆ cu imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în sens procesual[7].
Totuși, au existat și cazuri izolate în care instanța de judecată conferă termenului de desemnare a lichidatorului natura unui termen de decădere.
Menționăm în acest sens decizia Curții de Apel București[8]: „Prin încheierea nr. 2722/09.07.2009 pronunţată de către Tribunalul Călăraşi în dosar nr. 15723/07.07.2009 s-a respins cererea formulată de petentul AFP Călăraşi privitor la numirea unui lichidator la societatea SC T. SRL, ca nefondată.
În motivarea acestei hotărâri s-a reţinut că în cauză nu au fost îndeplinite cerinţele dispoziţiilor art. 237 alin. (7) şi (8) şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată, în sensul că termenul de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare prevăzut de articolul menţionat, a fost depăşit. Împotriva încheierii nr. 2722/09.07.2009 a declarat recurs AFP Călăraşi criticând sentinţa atacată pe care o consideră ca fiind netemeinică şi nelegală pentru următoarele motive:
– la data de 24.06.2008 prin încheierea nr. 1056 societatea SC T. a fost dizolvată;
– prin cererea înregistrată sub nr. 25470/01.06.2009 recurenta a solicitat la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București numirea unui lichidator pentru societatea intimată;
– judecătorul delegat la registrul comerţului în mod nelegal i-a respins cererea pe motivul că aceasta a fost formulată după expirarea termenului legal prevăzut de art. 237 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 31/1990, republicată, deoarece, deşi expiraseră cele 3 luni, societatea nu era încă radiată, situaţie în care consideră că cererea sa, făcută în termenul de 6 luni, nu se prescrisese.
Astfel, recurenta a solicitat admiterea recursului şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de numire lichidator.
La dosarul cauzei s-a depus întâmpinare de către Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, considerând că nu poate fi parte în proces, solicitând scoaterea sa din cauză.
În privința fondului cauzei, intimatul pârât – Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul București, a lăsat la aprecierea instanței soluția ce se va pronunța.
Instanța, în ceea ce privește excepția invocată, a considerat-o neîntemeiată deoarece Oficiul Registrului Comerțului a fost introdus în proces doar pentru opozabilitatea hotărârii, așa încât excepția a fost respinsă ca neîntemeiată.
Analizând recursul, Curtea a constatat că referitor la cererea de numire lichidator, dispozițiile art. 237 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 31/1990, republicată, sunt imperative şi, ca atare, de decădere. În această situație, cum în speță recurenta a depăşit termenul de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii de dizolvare a SC T. SRL, din data de 24.06.2008, și cum recurenta a formulat cererea de numire lichidator la data de 1.06.2009, termenul de 3 luni, în care trebuia să fie desemnat lichidatorul, şi chiar cel de 6 luni, în care administratorul societății trebuia să facă cerere de efectuare de mențiuni la registrul comerțului, au fost depăşite, situație în care judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerțului a respins cererea recurentei considerând că termenul de 3 luni este un termen de decădere, iar Curtea a respins recursul ca nefondat.
Practica mai recentă a instanțelor de judecată constată că termenul de 3 luni supus analizei este unul de prescripție și nicidecum de decădere sau de altă natură. Astfel, sentința nr. 420/18.02.2015 pronunțată de Tribunalul Prahova, Secția comercială și de contencios administrativ, în rejudecare, menționează: „conform unei hotărâri judecătorești neatacate, ce are putere de lucru judecat (hotărârea de dizolvare), durata de funcționare a societății expirase din 1.07.2010, deci ea nu mai avea dreptul de a încheia acte juridice (își pierduse capacitatea de folosință, cu atât mai mult cea de exercițiu). Implicit, de la acel moment ea nu mai putea dobândi drepturi în exercitarea activității comerciale. Or, toate actele de «dobândire» sunt vădit ulterioare acestei date (cel mai important sub aspectul dreptului de proprietate, contractul de vânzare cumpărare teren este din 11.11.2011)”.
Consacrarea termenului de prescripție este practic indirectă, întrucât prin sentința nr. 111/20.02.2012 a Tribunalului Prahova s-a dispus dizolvarea societății, aceasta a rămas irevocabilă prin nerecurare și la dosar nu există dovada numirii unui lichidator în termenul legal. Astfel, pentru că se îndeplinesc condițiile art. 237 alin. (8) din Legea nr. 31/1990, republicată, raportat la art. 3 alin. (4) din O.U.G. nr. 116/2009 pentru instituirea unor măsuri privind activitatea de înregistrare în registrul comerțului, Tribunalul a admis cererea și a dispus radierea societății dizolvate din Registrul Comerțului.
Într-o alta cauză similară, Curtea de Apel Constanța, în același sens, a constatat că „măsura dizolvării societății reclamante a fost dispusă printr-o hotărâre judecătorească̆ definitivă și irevocabilă, prin care s-a constatat îndeplinirea condițiilor necesare aplicării art. 237 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 31/1990. Prin prezenta acțiune, reclamanta solicită instanței să revoce măsura dizolvării, motivat de faptul că lit. a) și b), art. 237 din Legea nr. 31/1990 a fost abrogată și pentru că, după pronunțarea hotărârii de dizolvare, reclamanta și-a îndeplinit obligația de depunere a situațiilor financiare. Reiese astfel că prin acțiunea promovată, contrar susținerilor sale, reclamanta dorește reformarea hotărârii definitive și irevocabile, în afara căilor de atac prevăzute de lege, lucru care nu este posibil și față de care se opune principiul preeminenței dreptului și al securității raporturilor juridice”[9].
De esența art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, este faptul că aceste cazuri prevăzute sunt de dizolvare-sancțiune și nicidecum de dizolvare voluntară care are loc prin hotărârea adunării generale a asociaților/acționarilor, astfel încât nu se poate da eficiență principiului simetriei actelor juridice, potrivit căruia un act juridic poate fi modificat și încetat prin acordul de voință al părților în concordanță cu voința fiecăreia.
Jurisprudența relativ recentă a curților de apel statuează practic, unitar, natura termenului prevăzut de legiuitor la art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, ca fiind aceea a unui termen de prescripție. Analiza acestui termen trebuie privită prin prisma instituției prescripției și implică aplicarea sancțiunilor prevăzute pentru aceasta.
Desemnarea lichidatorului este o operațiune juridică menită să conducă la un rezultat patrimonial, respectiv lichidarea activului și stingerea pasivului societății, și, pe cale de consecință, nu putem considera ca fiind certă natura nepatrimonială a drepturilor de a cere desemnarea unui lichidator.
Excepția de prescripție a dreptului de a cere numirea lichidatorului este o excepție absolută, dirimantă, care poate fi invocată de instanța de judecată din oficiu, fie că judecă într-o procedură contencioasă, fie că judecă într-o procedură necontencioasă.
Ca atare, în astfel de situații, nu poate fi vorba nici pe departe despre tardivitate care este o sancțiune specifică numai termenelor procedurale și are aplicabilitate numai în situația în care partea nu a exercitat un act de procedură în termenul prevăzut de lege sau stabilit de instanța de judecată, astfel încât, operează decăderea din dreptul de a mai îndeplini actul.
Raționamentul logic pentru care termenul prevăzut de art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, este un termen de prescripție și nicidecum unul procedural sau de altă natură, este acela că cererea formulată după împlinirea termenului ar putea fi respinsă ca tardivă.
Termenele procedurale presupun existența pe rolul instanțelor de judecată a unui proces și neîndeplinirea de către părți în termenul legal sau în termenul stabilit de judecător a unui act de procedură conduce la intervenirea acestuia. Însă, solicitarea de desemnare a unui lichidator nu poate fi considerată un act de procedură câtă vreme nu există pe rolul instanțelor de judecată o cauză pendinte. Lichidarea patrimoniului este o procedură extrajudiciară, desfășurându-se în afara unui cadru procesual prevăzută de Legea nr. 31/1990.
III. Concluzii
Așadar, în prezent jurisprudența califică termenul de 3 luni în care poate fi desemnat lichidatorul unei societăți, potrivit art. 237 din Legea nr. 31/1990, republicată, ca fiind un termen de prescripție. Importanța calificării naturii juridice a acestui termen are rolul ca instanțele judecătorești să interpreteze și să aplice în mod uniform dispozițiile legale în materie.
[1] M.Of. nr. 1066/17.11.2004, cu modificările și completările ulterioare.
[2] Să stea în judecată în numele societății; să execute și să termine operațiunile de comerț referitoare la lichidare; să vândă prin licitație publică imobilele și orice avere mobiliară a societății; să facă tranzacții; să contacteze obligații cambiale, să facă împrumuturi neipotecare și să îndeplinească orice acte necesare.
[3] Alin. (6) al art. 237: „După rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești de dizolvare, persoana juridică intră în lichidare, potrivit prevederilor prezentei legi. Oficiul Național al Registrului Comerțului, la cererea oricărei persoane interesate, inclusiv a Ministerului Finanțelor Publice – Agenția Națională de Administrare Fiscală, procedează la numirea unui lichidator înscris în Tabloul Practicienilor în Insolvență. Remunerarea lichidatorului se face din averea societății dizolvate sau, în lipsă, din fondul de lichidare, constituit potrivit legii. Remunerația lichidatorului este în cuantum fix de 1.000 lei, decontul final al cheltuielilor efectuate de lichidator în legătură cu lichidarea societății urmând a se face, pentru situația în care nu există bunuri în averea societății dizolvate, de către Uniunea Națională a Practicienilor în Insolvență din România, la solicitarea lichidatorului”.
[4] Gh. Beleiu, M. Nicolae, P. Trușcă, Drept civil român. Introducere în studiul dreptului civil. Subiectele dreptului civil, Ed. Universul Juridic, București, 2007, p. 242.
[5] M. Scheaua, Legea societăților comerciale nr. 31/1990, comentată și adnotată, Ed. All Beck, București, 2000, p. 294; R. Catană, Dreptul societăților comerciale. Probleme actuale privind societățile pe acțiuni. Democrația acționarială, Ed. Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2007, p. 230.
[6] I.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 5073/2005 (www.legalis.ro).
[7] M. Nicolae, Tratat de prescripţie extinctivă, Ed. Universul Juridic, București, 2010, p. 176.
[8] C.A. București, Secția a VI-a civilă, decizia nr. 197/R/05.02.2010.
[9] C.A. Constanța, Secția a II-a de contencios administrativ si fiscal, decizia nr. 153/2014 (www.jurisprudenta.org).