Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor documente justificative ale consumului de energie electrică. Condiţii şi efecte din perspectiva interpretării noţiunii de „act juridic”

13

Aug
2014
Posted By : admin 0 Comment
Categories :Uncategorized

Acţiune în constatarea nulităţii absolute a unor documente justificative ale consumului de energie electrică. Condiţii şi efecte din perspectiva interpretării noţiunii de „act juridic”
Cuprins pe materii: Drept comercial. Contracte
Index alfabetic: acţiune în constatarea nulităţii
- act juridic
- consum energie electrică
- documente justificative

C. civ., art. 948
Documentele justificative ale consumului de energie electrică nu au calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art. 948 C. civ., indiferent dacă sunt emise sau nu în baza unui contract, acestea fiind doar mijloace de probă cu privire la consum.
Prin urmare, nu se poate cere pe cale de acţiune în justiţie constatarea nulităţii acestor documente, eventualele deficienţe privind conţinutul lor putând fi invocate ca apărări vizând forţa probantă a acestora pentru pretenţiile înscrise în cuprinsul lor de emitentul documentelor.
Secţia a II-a civilă, Decizia nr. 3144 din 09 octombrie 2013

Notă: În prezenta decizie au fost avute în vedere dispoziţiile din vechiul Cod civil.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul D.C. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele SC E.N.E. România SA, SC E.N.M.D. SA şi SC E.N.M.D. SA – punct de lucru, anularea procesului-verbal de reanaliză încheiat pe data de 11.11.2010; anularea notei de constatare seria NC nr. 1004920/16.08.2010; anularea procesului-verbal de stabilire a despăgubirilor nr. 1004859-20.08.2010 şi anularea facturii in cuantum de 6136,76 lei.
Prin sentinţa civilă 174/2012 din data de 15 octombrie 2012, Tribunalul Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a admis cererea şi a anulat procesul-verbal de reanaliză încheiat pe data de 11.11.2010 şi factura fiscală nr. 826633932/30.08.2010.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut, în esenţă, că atât Nota de constatare nr. 1004920/16.08.2010 cât şi procesul verbal de analiză a abaterilor cu nr. 1004858 şi procesul-verbal de stabilire a despăgubirilor în valoare de 6076, 86 lei c/v energie electrică şi 146, 64 lei prestări servicii au fost încheiate în lipsa unui temei legal şi ele nu pot fi opuse reclamantului deoarece nu au valoare în executarea obligaţiilor contractuale, putând fi socotite doar acte de organizare internă a societăţii pârâte. Totodată, valoarea lor probantă este nulă dacă nu sunt susţinute de probe opozabile ambelor părţi, iar aceste acte nu sunt susţinute de nici o altă probă.
A mai reţinut prima instanţă că factura seria B.C.E.M.F. nr. 826633932/30.08.2010 a fost emisă având la bază consumurile din fişa de evaluare, care este încheiată cu o procedură care nu are la bază nici un temei legal, şi este total netransparentă. Astfel, orice contract are la bază principiul poziţiei egale a părţilor atât în ceea ce priveşte contractarea în sine cât şi executarea contractului şi deşi este cert că aceste contracte de furnizare de utilităţi au caracteristici speciale, facturarea discreţionară, fără nici un fel de transparenţă, este sancţionabilă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel pârâtele SC E.N.E. România SA şi SC E.N.M.D. SA criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică.
Prin decizia nr. 45/2013 din 9 aprilie 2013, Curtea de Apel Bacău, Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a respins apelurile prâtelor şi le-a obligat să achite reclamantului suma de 600 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că din analiza actelor şi lucrărilor dosarului, litigiul este unul comercial (la data formulării acţiunii) dispoziţiile legale incidente fiind cele care reglementează dreptul privat, aşa încât criticile referitoare la dispoziţiile art. 7 din Legea 554/2004 sunt irelevante.
A mai reţinut instanţa de apel că actele prin care distribuitorul stabileşte consumul fizic de energie electrică al consumatorului şi starea aparatului de măsurare a energiei electrice sunt emise în executarea contractului încheiat de părţi şi a dispoziţiilor H.G. 1007/2004. În baza acestor acte distribuitorul poate deconecta de la reţea, iar furnizorul poate înceta furnizarea energiei consumatorului când se consideră că acesta din urmă este un consumator fraudulos, sau furnizorul poate solicita plata energiei constatate sau determinate de distribuitor, fie prin citirea indicaţiilor aparatelor de măsură, fie prin stabilirea ei în regim pauşal.
Astfel, aceste acte ale distribuitorului încheiate în baza contractului şi a dispoziţiilor care reglementează raporturile contractuale ale părţilor cuprinse în actele normative care reglementează piaţa de energie, având în vedere particularitatea pieţei de energie electrică, pot fi atacate în instanţă în cadrul acţiunilor ce îşi au izvorul în contractul părţilor. Or, atât timp cât se recunoaşte unei părţi din contract dreptul de a aprecia conduita celeilalte părţi şi de a lua, unilateral, măsuri potrivit acelei aprecieri, trebuie recunoscut şi dreptul celeilalte părţi contractante de a cenzura direct aprecierea care este aptă, potrivit contractului părţilor şi a actelor normative incidente, să producă efecte faţă de co-contractant.
A mai reţinut instanţa de apel că, având în vedere că reclamantul a contestat chiar prealabil consumul reţinut în sarcina sa, aşa cum rezultă din procesul-verbal de reanaliză, pe de o parte, iar, pe de altă parte, că obiectul principal de cerere îl reprezenta anularea actelor în baza cărora s-a emis factura, procedura prealabilă a concilierii directe nu se mai impune a fi efectuată, litigiul nefiind cauzat de modul în care s-a stabilit suma de plată ci de acela în care s-a determinat consumul comunicat de distribuitor furnizorului.
Cu privire la fondul cauzei, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că nu există nici o dispoziţie legală şi nici o prevedere contractuală care să permită pârâtelor determinarea arbitrară a consumului în cazul în care acesta este fraudulos, sancţiunea pentru o astfel de situaţie fiind extinderea duratei pentru care se calculează la un an şi deconectarea consumatorului de la reţea, iar nu stabilirea unui consum arbitrar. În consecinţă, creanţa invocată nu are la bază un consum cert, şi astfel se impunea anularea facturii care se referă la dreptul de creanţă privitor la consumul calculat în sistem pauşal precum şi a procesului verbal de reanaliză.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâtele SC E.N.E. România SA şi SC E.N.M.D. SA invocând ca şi motive de nelegalitate prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentele-pârâte au arătat că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre lipsită de temei legal, cu aplicarea greşită a legii.
Recurentele-pârâte au reiterat situaţia de fapt şi istoricul litigiului arătând, în esenţă, că actele întocmite cu ocazia verificării grupului de măsură şi a căror anulare s-a solicitat prin acţiunea reclamantului sunt înscrisuri preconstituite sub semnătură privată care au strict valoare probatorie şi nu sunt acte juridice care să creeze prin ele însele drepturi şi/sau obligaţii pentru una dintre părţi, or, conform legii, nulităţile absolute sau relative privesc doar actele juridice, iar nu mijloacele probatorii.
Au mai arătat recurenţii că între SC E.N.M.D. SA şi reclamant nu este încheiat un act juridic, neexistând astfel nici un raport juridic, în speţă, singurul act juridic încheiat fiind contractul de furnizare încheiat între reclamant şi SC E.N.E. România SA, în calitate de furnizor, contract faţă de care societatea de distribuţie este terţ, astfel încât în mod greşit a apreciat instanţa de apel că documentele întocmite de aceasta din urmă sunt emise în baza contractului dintre părţi.
Totodată, recurenţii-pârâţi au arătat că din probatoriul administrat în cauză a rezultat atât faptul că a existat o intervenţie asupra contorului cât şi faptul că recalcularea sumei de plată s-a efectuat pe perioada stabilită de lege, astfel încât în mod greşit a fost admisă acţiunea reclamantului pe motiv că suma reprezentând contravaloarea energiei electrice consumată şi neînregistrată ca urmare a intervenţiei la grupul de măsură nu are caracter cert.
Analizând criticile aduse deciziei atacate în raport de temeiurile de drept invocate, Înalta Curte a constatat că acestea sunt fondate, urmând ca recursul formulat de recurentele-pârâte SC E.N.E. România SA şi SC E.N.M.D. SA să fie admis, pentru următoarele considerente:
Modificarea sau casarea unei hotărâri poate fi solicitată, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ., atunci când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.
Din perspectiva acestui motiv de recurs, recurentele-pârâte au pus în discuţie aplicarea greşită a prevederilor legale referitoare la nulitatea actelor juridice.
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic civil concret.
Condiţiile de valabilitate ale actului juridic civil sunt reprezentate de capacitatea de a contracta; consimţământul valabil al părţii care se obligă; un obiect determinat şi o cauză licită.
Sancţiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de validitate, este nulitatea actului juridic civil.
În speţă, se constată că documentele a căror anulare se solicită, respectiv notă de constatare, proces verbal de reanaliză şi factură fiscală, reprezintă în fapt documente justificative, acestea fiind mijloace de probă cu privire la consumul de energie electrică, neavând calitatea de act juridic, care să trebuiască să îndeplinească cerinţele art. 948 C. civ., indiferent dacă sunt emise sau nu în baza unui contract.
Astfel, faţă de natura acestor documente, nu se poate cere pe cale de acţiune în justiţie constatarea nulităţii acestora, eventualele deficiente privind conţinutul respectivelor documente putând fi invocate ca apărări vizând forţa probantă a acestora pentru pretenţiile înscrise în cuprinsul lor de emitentul acestora.
În consecinţă, faţă de cele ce preced, aplicând prevederile art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul formulat de recurentele-pârâte SC E.N.E. România SA şi SC E.N.M.D. SA, a modificat decizia atacată în sensul că a admis apelurile declarate de pârâte, a schimbat sentinţa atacată, şi, pe fond, a respins acţiunea ca nefondată.

Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 445 din 18 iunie 2014

13

Aug
2014
Posted By : admin 0 Comment
Categories :Uncategorized

În Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 445 din 18 iunie 2014 a fost publicată Decizia ÎCCJ nr. 3 din 12 mai 2014 (Decizia nr. 3/2014) privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000), raportat la dispoziţiile art. 254 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii), art. 84 lit. a), art. 85 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 188/1999), şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei din păduri şi din afara acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2007 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006).

1. Obiectul recursului în interesul legii
Prin recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău se arată că nu există un punct de vedere unitar în practica judiciară cu referire la interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, raportat la dispoziţiile art. 254 din Codul muncii, art. 84 lit. a), art. 85 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 188/1999 şi art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, în privinţa competenţei materiale de soluţionare şi a admisibilităţii acţiunilor formulate de autoritatea publică în domeniul silviculturii pentru recuperarea de la personalul cu atribuţii de pază a fondului forestier a contravalorii pagubelor produse prin tăieri ilegale de arbori.
2. Optica jurisprudenţială
a) Într-o primă orientare jurisprudenţială, instanţele de judecată au considerat că judecarea acestor cereri este de competenţa instanţelor de jurisdicţia muncii, potrivit dispoziţiilor titlului XII “Jurisdicţia muncii” din Codul muncii, şi că acţiunile sunt admisibile, examinând pe fond cauzele cu care au fost învestite.
În acest sens, instanţele au reţinut că, potrivit art. 48 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalul silvic care încalcă legile şi regulamentele specifice domeniului silviculturii, îndatoririle ce îi revin potrivit contractului individual de muncă, precum şi normele de comportare, aducând astfel daune intereselor silviculturii şi prestigiului instituţiei pe care o reprezintă, răspunde disciplinar, contravenţional, civil sau penal, în funcţie de natura şi gravitatea faptei săvârşite.
Au reţinut aceste instanţe că răspunderea patrimonială a salariaţilor pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor, reglementată de art. 254 alin. (1) din Codul muncii, este, în fond, o răspundere civilă contractuală.
Prin urmare, s-a apreciat că dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 se interpretează ca făcând trimitere la răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii, având în vedere că, prin semnarea unui contract individual de muncă, între părţi s-a născut un raport juridic de dreptul muncii. Totodată s-a reţinut că, potrivit art. 58 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalul silvic se împarte în două categorii, respectiv funcţionarii publici, numiţi în funcţie printr-un act administrativ, şi personalul contractual, care îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă încheiat în condiţiile art. 10 din Codul muncii.
Conform dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalului silvic i se aplică dispoziţiile Legii nr. 188/1999, în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu dispune altfel, şi în sensul că dispoziţiile respective vizează alte aspecte decât cele care privesc răspunderea patrimonială în cazul căreia sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, act normativ ce reglementează modalităţile de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora
S-a reţinut că angajarea răspunderii patrimoniale a personalului silvic contractual cu atribuţii de pază a pădurilor nu se poate realiza prin emiterea ordinului sau dispoziţiei de imputare, în condiţiile art. 84-85 din Legea nr. 188/1999, întrucât aceste persoane nu se află într-un raport de serviciu cu autoritatea silvică, născut şi exercitat în baza actului administrativ de numire, ci îşi desfăşoară activitatea în baza unui contract individual de muncă. În acest sens, au fost avute în vedere şi prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 188/1999
b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială, instanţele au apreciat că acţiunile formulate de autoritatea silvică pentru angajarea răspunderii patrimoniale a personalului silvic contractual cu atribuţii de pază a fondului forestier sunt admisibile, iar competenţa de soluţionare a acestora aparţine instanţelor de contencios administrativ.
În acest sens, s-a reţinut că, potrivit prevederilor art. 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, personalul silvic este format din persoanele care au pregătire de specialitate silvică atestată prin actul de absolvire a unei forme de învăţământ recunoscută în România şi care exercită efectiv profesiuni specifice activităţii în domeniul silviculturii.
Din interpretarea dispoziţiilor art. 58 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, coroborate cu prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.009/2000 privind corelarea gradelor profesionale prevăzute în Statutul personalului silvic cu categoriile, clasele şi gradele aferente funcţiilor publice, prevăzute în Statutul funcţionarilor publici (Hotărârea Guvernului nr. 1.009/2000), prin care a fost reglementată corelarea gradelor profesionale prevăzute de statutul personalului silvic cu clasele şi gradele aferente funcţiilor publice prevăzute de Legea nr. 188/1999, rezultă că o parte a personalului silvic are calitatea de funcţionar public, iar cealaltă parte – majoritară – are calitatea de personal contractual.
Prin dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 – lege specială – s-a prevăzut expres că personalului silvic îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 188/1999, fără a se face distincţie dacă îşi desfăşoară activitatea în baza unui act de numire într-o funcţie publică sau în baza unui contract individual de muncă, în măsura în care ordonanţa de urgenţă nu dispune altfel.
c) Procurorul general a arătat că a existat şi un al treilea tip de soluţii, pronunţate de instanţele de contencios administrativ, prin care au fost respinse, ca inadmisibile, acţiunile formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a fondului forestier, pentru recuperarea pagubelor cauzate prin tăieri ilegale de arbori.
În motivarea acestor soluţii s-a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1), art. 4 lit. b) şi c) şi art. 7 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000, gradul profesional de pădurar este specific personalului silvic cu pregătire medie sau de bază, iar, întrucât art. 58 alin. (1) din ordonanţa de urgenţă nu face nicio distincţie între personalul silvic cu statut de funcţionar public şi personalul silvic angajat în baza unui contract individual de muncă, rezultă că personalului silvic cu atribuţii de pază a fondului forestier îi sunt aplicabile prevederile Legii nr. 188/1999, chiar dacă angajarea lui s-a realizat prin încheierea unui contract individual de muncă.
Întrucât autoritatea publică nu a procedat la recuperarea pagubei potrivit procedurii instituite de art. 85 din Legea nr. 188/1999, prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziţii de imputare ce poate constitui obiect al controlului din partea instanţei de contencios administrativ, repararea prejudiciului pe calea acţiunii directe, îndreptate împotriva salariatul, este inadmisibilă.
Instanţele au reţinut şi că, potrivit art. 117 din Legea nr. 188/1999, dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile legislaţiei muncii, în măsura în care nu contravin legislaţiei specifice funcţiei publice, astfel încât nu sunt aplicabile dispoziţiile cuprinse în titlul XII din Codul muncii referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă.
În sprijinul acestei opinii a fost invocată şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 481 din 22 septembrie 2005 pronunţată de Curtea Constituţională, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 73 alin. (1) din Legea nr. 188/1999 (devenit art. 85 alin. (1) din Legea nr. 188/1999, în forma republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 29 mai 2007), cu motivarea că textul criticat nu încalcă dreptul autorităţii sau instituţiei publice de a-şi întregi patrimoniul, în cazul angajării răspunderii civile a funcţionarului public, ci prevede, în acest scop, o procedură specială, mai facilă.
3. Opinia procurorului general al PÎCCJ
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că a treia orientare jurisprudenţială este în litera şi în spiritul legii.
4. Opţiunea Înaltei Curți de Casatie şi Justiţie
Înalta Curte a considerat că se impune admiterea recursurilor, pronunţând următoarea soluţie: ”În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006 privind stabilirea modalităţilor de evaluare a pagubelor produse vegetaţiei forestiere din păduri şi din afara acestora, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 84/2007, coroborate cu dispoziţiile art. 254 şi art. 266 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la prevederile art. 58 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 427/2001, cu modificările ulterioare, acţiunile în răspundere patrimonială formulate împotriva personalului silvic cu atribuţii de pază a pădurilor pentru pagubele produse pe suprafeţele de pădure pe care le are în pază, în condiţiile art. 1 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 85/2006, sunt de competenţa materială a instanţelor de conflicte de muncă.

Sursa juridice.ro